Uveita: cauze, simptome și management terapeutic

Ce este uveita

Uveita reprezintă o afecțiune oftalmologică care interesează tractul uveal și se manifestă prin modificări ale vederii și disconfort dureros la nivel local. Deficitul de vedere asociat acestei patologii se poate datora distrucției structurilor tractului uveal sau efectelor secundare ale inflamației asupra țesuturilor oculare învecinate. Cele mai frecvente complicații ale uveitei, care afectează aproximativ 2.8-10% din pacienții cu această patologie sunt reprezentate de formarea accelerată a cataractei complicate, glaucomul postinflamator, edemul macular cistoid uveitic, opacifierea corpului vitros, dezlipirea de retină și subatrofia globului ocular.

Afecțiunea poate asocia evoluție acută sau cronică care include manifestări la nivelul unui singur ochi sau bilateral. Uveea constituie stratul intermediar al ochiului și este alcătuită dintr-o membrană intens vascularizată alcătuită din: 

  • Iris sau partea colorată a ochiului plasată anterior față de cristalin care controlează cantitatea de lumină care pătrunde la nivel ocular;
  • Corpul ciliar alcătuit din structuri vasculare, care asigură secreția de umoare apoasă și mușchiul ciliar;   
  • Coroida membrană vasculară a ochiului situată sub retină, care asigură nutriție retinei și sclerei

Uveita este o afecțiune oculară care implică existența unui proces inflamator la nivelul tractului uveal care poate include atât retină cât și sclera sau uveea. În funcție de structurile anatomice vizate de inflamație, uveita poate fi clasificată după cum urmează:

Uveita anterioară

cunoscută și sub denumirea de irită este cea mai frecvent întâlnită și se manifestă prin inflamația porțiunii anterioare a globului ocular;

Uveita posterioară

sau coroidita reprezintă una dintre cele mai severe forme de evoluție ale acestei patologii oftalmologice, datorită riscului de lezare a nervului optic, retinei sau coroidei;

Uveita intermediară

sau ciclita: apare ca urmare a inflamației rezultate în urma extravazării sângelui de la nivel vascular în maculă; acest tip de uveita apare de regulă la adulții tineri și se manifestă prin umplerea spațiului vitros cu umoare apoasă;

Panuveita sau uveita difuză

este cea mai severă formă a bolii deoarece implică existența unui proces inflamator al tractului uveal, cu afectarea tuturor structurilor care intră în alcătuirea acestuia, începând din posterior până la nivel anterior.

În funcție de durata de evoluție a procesului inflamator de la nivelul tractului uveal, uveitele pot fi de tip fulminant (până la 4 zile), acute (5-7 zile) și cronice (de la 2 săptămâni până la câteva luni) cu evoluție îndelungată care asociază acutizări intercalate cu perioade asimptomatice.

Cauze uveită

Principalele cauze care determină apariția inflamației la nivelul tractului uveal sunt reprezentate de infecțiile oculare sau de tip sistemic care generează apariția unui răspuns imun de tip generalizat sau local. În anumite situații, uveita poate însoți o patologie autoimună în cadrul căreia apare distrucția țesuturilor proprii indemne (sănătoase) ale ochiului ca urmare a sintezei de autoanticorpi.

La nivel ocular local, principalele cauze implicate în apariția uveitei sunt reprezentate de traumatisme, expunerea accidentală la substanțe chimice și intervențiile chirurgicale oftalmologice. Principalele afecțiuni autoimune care pot determina inflamația tractului uveal sunt reprezentate de SIDA, spondilita anchilozantă, boala Behcet, lupus eritematos sistemic (LES), scleroza multiplă, psoriazis, artrita reumatoidă, sarcoidoza, colita ulcerativă, sindromul Vogt-Koyanagi-Harada (reacție autoimună în cadrul căreia sunt distruse celulele sănătoase care conțin melanină).

Patologiile virale și parazitare care pot asocia de-a lungul evoluției uveita sunt reprezentate de infecția cu citomegalovirus, herpes, zona zoster, sifilis și toxoplasmoză. Infecțiile bacteriene de tipul tuberculozei pulmonare, bolii Lyme sau boala ghearelor de pisică reprezintă alte cauze care pot favoriza inflamația tractului uveal. Anumite patologii tumorale de tipul retinoblastoamelor sau hematooncologice (limfoame) pot determina apariția inflamației tractului uveal la pacienții cu aceste afecțiuni.

Factori de risc ai uveitei

Persoanele cu vârsta cuprinsă între 20 - 60 de ani, precum și persoanele care fumează sunt mai predispuse la aparitia uveitelor în raport cu restul populației generale. Patologiile autoimune de tipul spondilitei anchilozante și artritei psoriazice, prezența genei HLA-B 27 și administrarea anumitor terapii medicamentoase (injecții inraviteene) constituie alți factori de risc care predispun la apariția uveitelor.

Simptome uveită

Manifestările care intră în alcătuirea tabloului clinic evolutiv al pacienților cu uveită includ în mod frecvent vederea încețoșata, disconfortul ocular dureros, diminuarea acuității vizuale, fotosensibilitate (sensibilitate la lumina intensă), îngustarea câmpului vizual (diminuarea vederii în periferie), miodezopsii (pacientul percepe “musculițe zburătoare”) și aparitia unor pete negre migratoare la nivelul câmpului vizual.

Diagnosticul de uveită

Diagnosticul de uveită este stabilit de către medicul oftalmolog prin intermediul anamnezei și a examenului clinic al pacientului. Examenul oftalmologic presupune administrarea de picături cicloplegice care determină mărirea pupilei (midriază) și blocarea temporară a mușchiului ciliar al ochiului, în vederea examinării oftalmologice. Aceste picături pot determina tulburări temporare ale vederii și sensibilitate la lumină, pacienții fiind îndrumați să evite șofatul sau să vină însoțiți la cabinetul medicului oftalmolog.

Medicul oftalmolog poate recomanda pacientului efectuarea anumitor investigații în vederea stabilirii diagnosticului de uveită, care pot cuprinde:

  • Analize de laborator pentru stabilirea etiologiei infecțioase a patologiei;
  • Teste imagistice reprezentate de radiografie, rezonanță magnetică nucleară sau tomografie computerizată; tomografia de coerență optică are ca scop determinarea grosimii retinei și coroidei pentru stabilirea gradului de inflamație de la acest nivel;  
  • Angiografie cu fluoresceină sau angiografia verde indocianină pentru vizualizarea vaselor de sânge de la nivel ocular și cuantificarea gradului de inflamație al acestora; 
  • Examinarea umorii apoase sau a lichidului vitros.

Tratamentul uveitei

Tratamentul uveitei este prescris de către medicul oftalmolog în funcție de severitatea manifestărilor și poate consta în management medicamentos sau intervenție chirurgicală. Tratamentul uveitelor este etiologic și simptomatic și se adresează atât cauzelor care determină apariția manifestărilor cât și procesului inflamator secundar.

Terapia farmacologică a inflamației tractului uveal include în mod uzual medicație corticoidă cu administrare locală sub formă de picături sau sistemică pe cale orală și picături ciclopegice midriatice. În anumite situații, preparatele corticoide pot fi administrate de către medic prin injectare intra sau perioculară.

Pe durata administrării tratamentului corticoid este importantă respectarea programului de vizite la medicul oftalmolog deoarece aceste substanțe medicamentoase predispun la apariția cataractei și a glaucomului. Planul de tratament poate fi optimizat de către medic în conformitate cu răspunsul terapeutic și particularitățile fiecărui caz, astfel încât beneficiile antiinflamatorii să depășească riscul de apariție a manifestărilor secundare.

Uveita infecțioasă este tratată cu antibioterapice, iar cea de natură autoimună necesită administrarea în paralel de corticosteroizi sistemici, imunosupresoare nesteroidiene, crioterapie sau intervenție chirurgicală. Stoparea răspunsului imun aberant care generează apariția patologiilor autoimune cu manifestare sistemică și oculară este realizată cu ajutorul medicației imunosupresoare prescrise de medicul specialist.

Intervențiile chirurgicale oftalmice sunt recomandate pacienților în cazul cărora uveita se asociază unei alte patologii oftalmologice (cataractă, dezlipire de retină) și poate fi reprezentat de vitrectomie (îndepărtarea vitroasei, gelul transparent care se află în centrul globului ocular între cristalin și retină) în cazurile severe cu evoluție nefavorabilă.

În situația pacienților neresponsivi la metodele terapeutice enumerate, există opțiunea de plasare a unui implant ocular care eliberează în mod constant cantități diminuate de steroizi la nivel local pe o durată de 2-3 ani.